Locuind în Los Angeles, fondatorul Eric Pearl a trezit interesul celor mai de seamă medici şi cercetători din toată lumea, printre care şi cei de la unul din cele mai bune spitale din Statele Unite, un Institut de Traumatisme Nivel 1, un Centru de Traumatisme ale Coloanei şi Facultatea de Medicină a unei universităţi.
Înainte de apariţia bruscă a abilităţilor sale netradiţionale de vindecare, Eric a avut timp de 12 ani un cabinet de chiropractică de mare succes. În august 1993 a descoperit că fusese binecuvântat cu un “dar” neobişnuit. După 12 ani de chiropractică tradiţională, el a devenit dintr-o dată un vehicul de vindecare de un alt fel: un canal prin care curge energia vindecătoare.
Deşi este prea ocupat ca să îşi mai păstreze cabinetul de chiropractică, se spune mereu despre “darul” lui Eric că, prin seminarii şi şedinţe private, este de ajutor unor oameni cu o mare varietate de boli grave, printre care tumori maligne, afecţiuni conexe în SIDA, sindromul oboselii cronice, malformaţii congenitale şi deformaţii osoase.
În anii ’80 şi ‘90, Eric, care şi-a luat licenţa de Doctor în Chiropractică de la Colegiul de Chiropractică din Los Angeles, a condus unul dintre cele mai mari centre de chiropractică din zona Los Angeles-ului. Numit adesea “chiropracticianul vedetelor”, el şi-a dobândit un statut de doctor de mare succes şi foarte popular. Studiind cu maeştri ca Dr. Virgil Chrane şi Dr. Carl Cleveland, Sr., Eric Pearl a fost unul dintre puţinii practicieni care, pe lângă abordarea obişnuită în chiropractică, a incorporat tehnici de chiropractică pure, originale şi aproape pierdute.
Atât în contexte neoficiale, cât şi în mediul clinic, pacienţii (şi doctorii!) au asistat la rezultatele acestor vindecări care sunt generate prin Eric PRIN SIMPLA ŢINERE A MÂINILOR ÎN APROPIEREA LOR.
De ce eu?
Dacă aş fi stat pe un norişor, scrutând planeta în căutarea persoanei potrivite căreia să-i confer unul dintre cele mai rare şi mai căutate daruri din Univers, nu ştiu dacă aş fi întins mâna prin eter, arătând cu degetul prin mulţimea de oameni – păstori, patroni de magazine, drepţi şi ipocriţi – şi aş fi spus, “El! El este acela. Dă-i-l lui.”.
Ei bine, poate că nu s-a întâmplat chiar aşa, dar aşa mă simt. În afară de cazurile când nu mă simt aşa. Adică, în afară de cazurile când altcineva vine cu o explicaţie total diferită şi convingător de plauzibilă. “Oh, nu”, ar putea să exclame o persoană bine intenţionată şi incredulă în ceea ce priveşte evidenta mea lipsă de înţelegere despre cum funcţionează Universul, “cu siguranţă că ai mai făcut asta în vieţile tale anterioare.”. Mă rog, eu un lucru aş vrea să ştiu: Cum de sunt alţii aşa de familiari cu vieţile mele anterioare, când eu abia încerc să-mi dau seama de ele?
Adică, hai să fim serioşi. Am petrecut doisprezece ani construind unul dintre cele mai mari cabinete de chiropractică din Los Angeles, dacă nu pe cel mai mare. Aveam trei case, un Mercedes, doi câini şi două pisici. Totul ar fi părut perfect, dacă nu mi-aş fi mânuit banii şi alcoolul într-un mod suficient de neîndemânatic, încât să pun capăt relaţiei mele, care dura de şase ani – întâmplare care, practic, m-a făcut incapabil să mai fac un pas timp de vreo trei zile. Prozacul mi-a fost de ajutor. De mare ajutor.
După şase luni, iată-mă pe Venice Beach, în California, cu asistenta mea, care insistă să mă duc la o femeie de pe plajă, care dădea în cărţi, să-mi citească. “Nu vreau să-mi dea în cărţi o femeie de pe plajă”, i-am răspuns eu, cu o convingere absolută. Dacă ar fi fost aşa de bună, ar veni oamenii la ea, nu ar fi nevoită să care după ea o masă, faţă de masă, scaune şi alte acareturi pe trotuarul unei plaje supraaglomerate, unde putea să atragă turişti inocenţi şi să le vâre pe gât versiunea ei despre viitorul lor, aşteptând ca ei să o plătească pentru acest privilegiu.
“Am cunoscut-o la o petrecere şi i-am spus că o să venim aici. M-aş simţi tare stânjenită dacă nu te-ai duce să-ţi dea în cărţi”, a răspuns ea din scurt, adăugând că femeia putea să-mi dea în cărţi de 20 de dolari sau de 10 dolari. O privire în ochii asistentei mele m-a făcut să înţeleg că orice proteste s-ar fi dovedit inutile. “Bine”, am mormăit eu, căutând o bancnotă de zece dolari şi ştiind că ăia erau jumătate din banii care ne rămăseseră pentru prânz. Am pornit supus către femeie, m-am aşezat pe scaunul ei pliabil, i-am dat zece dolari şi m-am gândit cât îmi era de foame deja.
În schimbul banilor, am primit o citire foarte frumoasă, dar deloc remarcabilă, despre viaţa mea prezentă şi m-am bucurat să aud cum această adorabilă ţigancă evreică mă strigă “Bubelah”. După aceea, ca şi cum atunci şi-ar fi amintit, mi-a spus, “Eu fac o lucrare foarte specială, care foloseşte liniile axiatonale. Ea reconectează liniile meridiane ale corpului tău cu liniile meridiane ale planetei, care ne conectează cu stelele şi cu alte planete.” Mi-a spus că ea putea să facă lucrarea asta şi că eu, ca vindecător, aveam neapărat nevoie de ea. Mi-a mai spus şi că puteam să citesc despre această lucrare într-o carte, numită “Cartea Cunoaşterii: Cheile lui Enoch” [The Book of Knowledge: The Keys of Enoch]. Suna destul de interesant, aşa că am pus întrebarea: “Cât?”. Ea mi-a spus, “Trei sute treizeci şi trei de dolari”. Am spus, “Nu, mulţumesc.”.
Ăsta e genul de lucruri despre care eşti avertizat la ştirile de seară. Chiar pot să şi aud ştirea, “Ţigancă evreică pe Venice Beach ia 333 de dolari de la un chiropractician nevinovat.”. Poza mea apare pe ecran, iar sub ea cuvântul “Fraier”. “… îl convinge pe doctor să-i plătească încă 150 de dolari pe lună pe toată viaţa, ca să ardă lumânări pentru protecţia lui”. Mă simt umilit până şi că m-am gândit la această posibilitate. Aşa că eu şi cu asistenta mea am plecat şi ne-am apucat să încropim ingenios un prânz pentru două persoane cu zece dolari.
Aţi zice că toate s-au terminat aici, dar mintea funcţionează în moduri misterioase. N-am putut să-mi scot gândul din cap. M-am trezit că-mi folosesc ultimele câteva minute dintr-o pauză de prânz ca să mă duc la librăria Bodhi Tree şi să încerc să citesc rapid capitolul 3.1.7. din Cartea Cunoaşterii: Cheile lui Enoch. Capitolul acesta abordează aceste linii axiatonale. Lecţia cea mai mare pe care am primit-o în acea zi a fost că, dacă s-a făcut vreodată o carte care să nu poată fi citită rapid, era tocmai cea pe care o ţineam eu în mână. Dar citisem destul. Treaba asta avea să mă bântuie până ce urma să cedez. Mi-am spart puşculiţa.
Lucrarea se face în două zile, două zile separate. În ziua întâi, i-am dat banii, m-am întins pe masa ei şi mi-am ascultat flecărelile minţii, ‘Ăsta e cel mai stupid lucru pe care l-am făcut vreodată’. Nu pot să cred că i-am dat 333 de dolari unei străine, ca să-mi deseneze linii pe corp, cu vârfurile degetelor. Şi cum stăteam acolo şi mă gândeam la toate modurile fantastice în care aş fi putut să folosesc aceşti bani, am avut brusc o revelaţie, când m-am auzit gândind: Ei bine, deja i-ai dat banii. Ai putea să laşi flecăreala asta negativă şi să fii deschis, să primeşti ce e de primit. Aşa că am stat acolo în tăcere, pregătit şi deschis. N-am simţit nimic. Absolut nimic. Însă se părea că eram singura persoană din încăpere care ştia asta. Dar eu plătisem pentru amândouă şedinţele, aşa că am venit şi duminică, la partea a doua. Însă în noaptea aceea s-a întâmplat cel mai ciudat lucru. Cam la o oră după ce mă dusesem la culcare, veioza de lângă patul meu – o veioză pe care o aveam de zece ani – s-a aprins, iar eu m-am trezit cu senzaţia foarte reală că în casă e cineva. Am căutat prin toată casa, cu câinele meu Doberman, cu un cuţit de sculptat şi o doză de spray lacrimogen, dar n-am găsit pe nimeni. M-am dus înapoi la culcare, cu sentimentul extrem de nefiresc că nu sunt singur, că sunt urmărit.
Aparent, a doua zi a început cam la fel ca ziua întâi. Însă curând, mi-a fost clar că nu avea să fie deloc aşa. Picioarele nu voiau să-mi stea liniştite. Aveau sentimentul acela de “picior agitat”, care te apucă uneori, foarte rar, în miez de noapte. Curând, senzaţia aceea mi-a preluat tot restul corpului, presărată cu fiori aproape insuportabili. Tot ce puteam să fac era să stau nemişcat pe masă. Oricât aş fi vrut să ţopăi şi să mă scutur de senzaţia aceea din toate celulele corpului meu, nu îndrăzneam să mă mişc. De ce? Pentru că plătisem cei 333 de dolari şi voiam să scot din asta ceva de valoarea aceea. De asta. Curând, s-a terminat. Era o zi de august caniculară, iar noi ne aflam într-un apartament fără aer condiţionat. Mie îmi era frig, aproape îngheţasem şi îmi clănţăneau dinţii; femeia s-a grăbit să mă învelească într-o pătură, în care am rămas vreo cinci minute, până ce temperatura corpului mi-a revenit la normal.
Acum eram altfel. Nu înţeleg ce s-a întâmplat, nici n-aş putea să încerc să explic, dar nu mai eram persoana care fusesem cu patru zile înainte. M-am strecurat în maşină, care, cumva, a ştiut singură drumul spre casă.
Nu-mi amintesc restul acelei zile. Nu pot să vă spun sigur nici măcar dacă restul zilei a avut loc. Tot ce ştiu este că, în dimineaţa următoare, m-am dus la muncă. Şi de aici începe odiseea.
Aveam obiceiul să las pacienţii să stea întinşi pe masă, cu ochii închişi, cam 30 – 60 de secunde după ajustare, ca să se relaxeze şi să se “aşeze” ajustarea. În lunea aceasta însă, şapte dintre pacienţii mei – dintre care unii veneau la mine de aproape doisprezece ani, iar unul venise pentru prima dată – au ales chiar această zi ca să mă întrebe dacă mă plimbasem în jurul mesei, în timp ce ei stăteau întinşi acolo. Unii m-au întrebat şi dacă mai intrase şi altcineva în încăpere, pentru că avuseseră senzaţia că în jurul mesei stăteau sau se plimbau mai multe persoane. Trei au spus că au simţit ca şi cum cineva ar fi alergat în jurul mesei, iar doi mi-au mărturisit sfioşi că au avut sentimentul că cineva zbura în jurul mesei.
Eu eram chiropractician de vreo doisprezece ani, dar nimeni nu-mi mai spusese aşa ceva până atunci. Iar acum, şapte oameni îmi spuneau asta într-o singură zi. Se întâmpla ceva. Între doi pacienţi, mai culegeam şi alte observaţii, de la angajaţii mei: “Arăţi aşa de altfel! Vocea ta sună altfel! Ce ţi s-a întâmplat în weekend?”. Cu siguranţă că n-aveam de gând să le spun. “Ei, nimic”, le-am răspuns, întrebându-mă şi eu ce anume se întâmplase în weekend.
Pacienţii mei îmi spuneau că puteau să îmi simtă mâinile, înainte să îi ating. Puteau să-mi simtă mâinile când le ţineam la câţiva centimetri sau chiar la câteva zeci de centimetri de corpul lor. Acum devenise un joc, să văd cât de exact puteau să îmi localizeze mâinile. Dar jocul s-a transformat în ceva mai mult când oamenii au început să primească vindecări. La început, vindecările păreau minore: nevralgii, dureri şi lucruri de genul acesta. Cum, aparent, pacienţii veneau pentru o ajustare chiropractică, eu le făceam ajustarea, apoi le spuneam să închidă ochii şi să stea acolo întinşi, până le spuneam eu să îi deschidă din nou. Cât aveau ochii închişi, eu îmi treceam mâinile peste pacienţi, o clipă sau două. Când se ridicau şi observau că le trecuse durerea, mă întrebau ce făcusem. “N-am făcut nimic. Şi să nu mai spui la nimeni.”, a devenit răspunsul meu standard. Îndrumarea aceasta era cam la fel de eficientă ca şi îndemnul lui Nancy Reagan referitor la droguri: “Pur şi simplu, spune nu”.
N-a trecut mult, până oamenii au început să vină de peste tot pentru aceste vindecări, iar eu habar nu aveam ce se întâmplă. Desigur, o sunam regulat pe femeia care mă reconectase prin intermediul liniilor axiatonale. “Probabil că vine din ceva ce era deja în tine. Poate are legătură cu experienţa în apropierea morţii pe care a avut-o mama ta la naştere”, mi-a spus ea, adăugând: “Nu ştiu pe nimeni care să fi reacţionat aşa până acum. E fascinant.”. Fascinant. Se pare că fascinant însemna că trebuie să mă descurc singur.
Pe la începutul lui octombrie, m-am trezit că manifest nişte semne. Mi-am ţinut mâinile deasupra genunchiului unei femei; genunchiul o deranja, ca urmare a unei boli a oaselor pe care o avea din copilărie. Când mi-am dat mâinile la o parte, se simţea mai bine cu genunchiul. Mâinile mele erau acoperite cu băşici, băşicuţe mărunte care au rămas acolo doar vreo trei sau patru ore. Lucrul acesta s-a întâmplat în mai multe rânduri. De câte ori făceam băşici, cei din celelalte birouri din clădire veneau în fugă să vadă. (Trebuia să fi pus o taxă de intrare.) Şi apoi s-a întâmplat: Mi-a sângerat palma. Nu ţâşnea sângele în şuvoaie, ca în filmele vechi sau ca la National Enquirer, ci mai degrabă ca şi cum m-aş fi înţepat cu un ac. Dar chiar şi aşa, era sânge. Asta e o iniţiere! m-au informat oamenii. O iniţiere în ce? am întrebat eu. Şi iarăşi, de unde ştiau ei? De ce nu ştiam eu? Cine ştia cu adevărat?
Începe căutarea.
Noiembrie mă găseşte în cabinetul unui medium de renume internaţional. Cu sufletul la gură, pierdut şi în întârziere cu 30 de minute (ca de obicei), dau buzna înăuntru, mă arunc pe scaunul lui şi mă fac că nu observ “privirea”. Ştiţi: privirea aceea a fixiştilor care suferă de punctualitate terminală; privirea care te face să-ţi aduci aminte de fiecare prelegere care ţi s-a ţinut vreodată despre punctualitate şi, în acelaşi timp, să-ţi pui la îndoială valoarea de fiinţă umană, pe baza uriaşei gravităţi percepute a acestui unic, dar îndoielnic defect. Eram sigur că, în zilele lui libere, scria petiţii la Parlament, să reintroducă în şcolile de stat uzul cuvântului “întârziat”. Eram sigur că această şedinţă de dat în cărţi era deja încheiată.
Şi-a întins cărţile, foarte profesional, având grijă să nu arate niciun pic de căldură sau compasiune în mimica feţei. S-a uitat la cărţi, apoi m-a privit drept în ochi, cu o expresie uşor întrebătoare sau mustrătoare, şi m-a întrebat: “Cu ce te ocupi?”. Ei bine, nu ştiu cum sunteţi voi, dar la 100 de dolari pe oră, eu mă gândeam, “Păi tu eşti mediumul. Tu să-mi spui.”. M-am abţinut să dau glas gândurilor mele. “Sunt chiropractician”, am spus tranşant, atent să nu dau prea multe informaţii care să influenţeze citirea pe care o făcea. (Când făcusem programarea, nici măcar nu-i spusesem numele de familie.) “Nu, nu. E mult mai mult decât asta”, a spus el. “Îţi iese ceva din mâini, iar oamenii primesc vindecări. O să apari la televizor”, a continuat el, “şi o să vină oameni din toată ţara să te vadă.”. Acesta era ultimul lucru pe care mă aşteptam să-l aud de la acest om. Apoi, mi-a spus că aveam să scriu cărţi. “Hai să-ţi spun ceva”, i-am aruncat răspunsul, cu un zâmbet atoateştiutor, “dacă e vreun lucru de care sunt sigur, este că n-o să scriu nicio carte.”.
Nu mă împăcasem niciodată cu cărţile. Până la acel moment din viaţa mea, abia dacă citisem două cărţi, iar la una dintre ele încă mai coloram. Dar viaţa îmi rezerva o serie de schimbări. Am fost găsit de mediumuri, de vindecători şi persoane care fac channeling. Veneau din toată ţara, spunându-mi că, în meditaţiile lor, li se spusese să vină să îşi facă lucrarea pe mine – şi să refuze orice recompensă financiară în schimb. Relaţia mea de amor cu alcoolul s-a răcit şi a ajuns o prietenie ocazională: un pahar şi jumătate de vin la cină, din când în când. Nimeni n-a fost mai surprins decât am fost eu.
Dar ce era mai ciudat abia acum urma. Dependenţa mea de televizor s-a oprit brusc şi a fost înlocuită de – îndrăznesc să spun – cărţi. Nu mă mai săturam de citit: filozofie orientală, viaţă după moarte, informaţii venite prin channeling, chiar experienţe cu OZNuri. Mă uitam la toată lumea, ascultam şi citeam orice, de oriunde ar fi.
Noaptea, mă culcam şi încercam să adorm, dar picioarele începeau să îmi vibreze. Îmi simţeam mâinile de parcă ar fi fost “pornite” tot timpul. Oasele craniului vibrau şi ele – şi aveam un ţiuit în urechi. Mai târziu, am început să aud tonuri şi, rareori, auzeam ceea ce suna ca vocile unui cor.
Era clar. Îmi pierdeam minţile. Acum eram sigur. Toată lumea ştie că, atunci când îţi pierzi minţile, începi să auzi voci. Ei, vocile mele cântau. Şi încă în cor. Nu puteam să am şi eu parte de un murmurat uşor, de un solist răzleţ sau măcar de un grup coral micuţ. Nu, eu aveam parte de un cor întreg.
Cât despre pacienţii mei, aceştia vedeau culori: nuanţe minunate, rafinate de albastru, verde, purpuriu, auriu şi alb. Şi deşi puteau să recunoască aceste culori, îmi spuneau că nu mai văzuseră niciodată până atunci acele manifestări. Frumuseţea lor depăşeşte ceea ce cunoaştem noi. Pacienţii mei care lucrează în televiziune şi în film îmi spun că acestei culori nu numai că nu există, în felul în care cunoaştem noi culoarea aici, pe Pământ, dar chiar folosind toate sursele şi tehnologia pe care o avem la dispoziţie astăzi, n-ar fi cu putinţă să le reproducem.
Şi – ei bine, pacienţii mei vedeau îngeri. Bun, îngerii sunt o experienţă destul de obişnuită, aşa că la început n-am dat prea mare atenţie poveştilor despre îngeri, până ce oamenii n-au început să-mi relateze aceleaşi poveşti: aceiaşi îngeri, aceleaşi mesaje, aceleaşi nume. Şi nu vorbim de nume obişnuite de îngeri, cum ar fi Michael sau Ariel, nici de Moise sau de Buddha, deşi mulţi îmi spuneau că îl vedeau pe Iisus. Vorbim de nume cum ar fi Parsillia şi George. George le apare copiilor şi altor persoane, care ar putea fi intimidate de vederea unui înger. Şi George apare mai întâi ca un papagal mic, cu multe culori. Apoi, după cum mi s-a explicat în repetate rânduri, dintr-o dată, el nu mai e un papagal şi devine brusc prietenul tău. Mai târziu, George se mai arăta oamenilor în perioade de stres.
Prima persoană care l-a văzut pe George a fost o fetiţă de 11 ani, pe nume Jamie. Venise cu mama ei, de la New Jersey, pentru că ea avea o scolioză care desfigura observabil corpul acestei fetiţe neobişnuit de inteligente şi de atrăgătoare. Când s-a încheiat şedinţa cu Jamie, aceasta ne-a spus mamei ei şi mie: “Tocmai am văzut papagalul acesta mic şi cu multe culori. Şi mi-a spus că-l cheamă George. Apoi, n-a mai fost papagal. Nu mai era nici măcar o formă de viaţă.”. O formă de viaţă: iată nişte cuvinte demne de un copil de unsprezece ani. “Şi apoi, pur şi simplu, a devenit prietenul meu.”.
În următoarele două sau trei luni, apariţia lui George mi-a mai fost relatată şi de alţi câţiva pacienţi; niciunul dintre ei nu ştia despre George, pentru că – aşa cum fac cu toţi îngerii – păstram numele şi descrierile confidenţiale, ca să nu influenţez experienţele altora. (Chiar şi în această scriere, am schimbat numele de George şi Parsillia, ca să îi protejez pe cei curaţi şi nevinovaţi.)
Coloana vertebrală a lui Jamie s-a corectat în cea mai mare parte – deşi nu complet – până la a treia şedinţă, iar ea a revenit la New Jersey. De atunci, am mai vorbit cu ea de câteva ori. Se pare că e bine. Şi că, din când în când, încă mai stă de vorbă cu George.
Pe de altă parte, Parsillia vine cu mesaje precise. Mai întâi, de multe ori, ea te înştiinţează că vei fi vindecat. După aceea, îţi spune că, dacă eşti vindecat, trebuie să mergi la televizor şi să “duci vorba mai departe”. Mă gândesc că ea ar fi Îngerul nostru pentru Relaţii cu Publicul.
Prima persoană care a văzut-o pe Parsillia a fost o femeie din Oregon, pe nume Michele. Michele mă văzuse la un interviu la NBC, într-una din primele mele apariţii la un talk show. La vremea aceea, ea avea 40 de kilograme. Avea sindromul oboselii cronice şi mialgie. Nu avea poftă de mâncare şi până şi înghiţitul îi provoca dureri. Nu era în stare să se ridice de pe scaun şi să ajungă singură la baie. Ca să-şi facă durerea cât de cât suportabilă, trebuia să fie dusă din pat la baie şi pusă sub duşul fierbinte, de câte patru ori pe noapte. Dacă îşi ducea copiii să o viziteze pe mama ei şi conducea maşina timp de o oră, trebuia să rămână acolo, în pat, vreme de trei zile, până să poată să facă drumul înapoi acasă. Era clar că nu era în stare să aibă un servici. Iar copilul ei de şase ani trebuia să pregătească cina pentru fratele său de trei ani: sandvişuri cu unt de alune.
Michele, ca şi cea mai mare parte dintre pacienţii mei, nu văzuse niciodată un înger şi nu auzise niciodată voci. I-au trebuit trei zile până să înţeleagă numele îngerului.Parsillia i-a spus că avea să fie vindecată şi că trebuia să răspândească vestea, la televizor. După aproximativ un an, eram amândoi invitaţi la un alt talk show. Ea era toată numai zâmbet – şi câteva lacrimi. Acum, greutatea ei era normală, tenul sănătos, avea un servici şi făcea mişcare regulat. Şi – da, pregătea cina pentru familia ei, în fiecare seară. Gata cu sandvişurile cu unt de alune.
Un alt vizitator pe care îl văd pacienţii este un bărbat cu părul alb, cu o mustaţă albă şi într-un halat alb. Alteori apare într-o robă, cu capul acoperit.
Debbie, din California de Sud, mamă a trei copii, a fost prima care l-a văzut pe acest înger (al cărui nume nu-l cunoaştem). În martie 1995, primise diagnosticul de cancer terminal la pancreas – acelaşi tip de cancer care l-a ucis pe actorul Michael Landon. I se spusese că îi mai rămăseseră de trăit cam două luni. Experienţele ei au fost că era înălţată din corp, călătorea printr-un tunel, vedea pete de lumină turcoaz şi albastră şi, în cele din urmă, era înconjurată de o lumină albă. Debbie a avut experienţa bărbatului cu părul alb în ambele forme. Prima dată când l-a întâlnit, acesta îşi purta roba şi avea capul acoperit. I-a atins încheietura mâinii, transmiţându-i un impuls de energie prin tot corpul. Apoi s-a înclinat şi s-a îndepărtat, lăsând-o în prezenţa unei lumini foarte strălucitoare, dar neobişnuit de primitoare. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Apoi, s-a trezit într-un tunel, deplasându-se prin galaxie, simţind cum nişte “chestii” îi părăsesc corpul, prin picioare şi prin cap.
Până la a doua sau a treia şedinţă a lui Debbie, tumoarea ei, până atunci inoperabilă, dispăruse în proporţie de 80 la sută. După aproximativ opt luni, doctorii ei au simţit că acum putea să suporte o intervenţie chirurgicală prin care să fie îndepărtat restul de 20 la sută. Chiar înainte de data la care era programată operaţia, a venit din nou la mine, ca să mai facem o şedinţă. După o zi şi jumătate, s-a dus la spital, să facă operaţia. Însă după câteva analize, a fost trimisă acasă. Fără operaţie. Se pare că, în perioada de o zi şi jumătate de la şedinţa noastră, tumoarea ei dispăruse complet. Nu mai rămăsese decât o cicatrice.
Ca o observaţie interesantă, Debbie a revenit în noiembrie, pentru încă o şedinţă. În timpul şedinţei, a simţit cum îi cad picături de apă pe partea dreaptă a feţei. După aceea, bărbatul cu părul alb şi cu mustaţă a apărut din nou, de data aceasta purtându-şi halatul lung şi alb, care flutura în vânt, în spatele lui. Apoi, el a zburat, pur şi simplu.
De asemenea, pacienţii mai văd de multe ori şi un cerc de doctori în halate albe, care discută şi îndrumă vindecările. Se vede că vorbesc, în cerc, dar nu pot fi auziţi. O altă apariţie obişnuită este o indiancă americană care le pune o bandă de piele cu ornamente mici, pătrate, pe frunte. De multe ori mai apare şi un indian, care stă şi el în cabinet. (Încă nu suntem siguri dacă este un şef de trib sau un şaman.) Alt vizitator este un înger foarte înalt şi chipeş, descris de obicei ca având vreo doi, trei metri în înălţime, cu nişte uriaşe aripi albe, foarte dese, cu pene aşezate în rânduri crenelate. Mi se spune că stă în spatele meu, cu braţele în jurul taliei mele şi se uită peste umărul meu drept, îndrumându-mi tăcut mâinile. Mulţi dintre aceşti îngeri par să aibă propriul lor parfum: flori, tămâie şi plante – mai ales rozmarin.
Apoi a urmat Jered. Jered avea patru ani când l-a adus mama lui la mine prima dată. Avea proteze pe genunchii care nu-l mai susţineau, iar cu ochii se uita în două direcţii diferite, însă fără să se poată concentra pe ceva. Din gura lui nu mai ieşeau cuvinte, iar în loc rămăsese doar firul nesfârşit de salivă. Lumina lui Jered fusese redusă la o expresie goală, care abia mai arăta o licărire a fiinţei frumoase care locuise odată acolo.
Jered îşi pierduse stratul de mielină de pe creier, prin care circulă impulsurile nervoase. Avea aproximativ cincizeci de crize de epilepsie cu pierderea cunoştinţei pe zi. Cu ajutorul medicamentelor, reduseseră numărul de crize la aproximativ 16 pe zi. În timp ce stătea întins pe masă, nemişcat şi aproape lipsit de expresie, mama lui mi-a explicat că, în ultimul an, privise neajutorată deteriorarea lui rapidă. Înainte să vină prima oară la mine, se trezise că nu mai are copilul pe care îl ştia odată, ci ceea ce ea a descris ca fiind o “amoebă”.
La prima şedinţă a lui Jered, ori de câte ori îmi apropiam mâna de partea stângă a capului lui, el îi simţea prezenţa şi se întindea după ea. “Uite, ştie unde ţi-e mâna. Se întinde după ea. N-a făcut asta niciodată.”, a indicat mama lui, surprinsă şi plină de speranţă. “Acolo îi lipseşte mielina”, a mai adăugat ea. Jered a devenit atât de activ, încât, până la sfârşitul şedinţei, mama lui a trebuit să se aşeze pe masă şi să îl ţină de mâini cu blândeţe, cântându-i liniştitor, cum numai o mamă poate să o facă. Melodia lor preferată era “Twinkle, Twinkle, Little Star”. În ziua în care a avut loc prima şedinţă a lui Jered, aceste crize fizice foarte violente au încetat. De tot.
Până la a doua şedinţă, Jered putea să apuce de clanţe şi începuse să le şi învârtă. Vederea i se îmbunătăţise, iar acum putea să se concentreze pe obiecte. Pe când ieşea din birou, a arătat către un aranjament floral, aflat în zona recepţiei. “Flori”, a spus el, zâmbind. Toţi ochii din încăpere se umeziseră.
În noaptea aceea, Jered a fost găsit recitând literele alfabetului, cu Vanna White, în timp ce se uita la Roata Norocului. Iar înainte să meargă la culcare, acest heruvim necuvântător s-a uitat în sus, la mama lui, şi i-a spus, “Mama cântă-mi”. După cinci săptămâni, Jered s-a întors la grădiniţă. Pe terenul de joacă. Prindea mingi.
Să fi văzut Jered vreun înger? Nu mi-a spus niciodată, dar eu ştiu că da. Îngerul acesta mergea o oră cu maşina ca să îl aducă la programări, stătea lângă el pe masă, îi ţinea mâinile uşor şi-i cânta iubitor “Twinkle, Twinkle Little Star”, aşa cum numai un înger poate să o facă.
Până la urmă, a trebuit să îmi găsesc cele mai multe dintre răspunsuri înăuntrul meu. Principalele mele preocupări erau, în primul rând, că nu puteam să prezic cum avea să fie reacţia cuiva, astfel că nu puteam să promit nimănui nimic, iar în al doilea rând, că aveam vârfuri şi căderi imprevizibile de energie, care puteau să dureze între trei zile şi trei săptămâni.
Eu am fost întotdeauna genul de tip care comandă, omul care realizam tot ce-mi puneam în minte. Dacă alţii adoptau o atitudine de genul aşteaptă să vedem, eu preferam să domin, să manipulez şi să controlez rezultatele situaţiilor. Obstacole care altora le păreau de netrecut pentru mine erau invizibile, aşa că porneam înainte şi făceam treaba. Expresia cea mai iritantă pentru mine era, “Dacă e menit să fie, o să fie.”. Ce să spun, mare vrăjeală. Dacă vreau eu să aibă loc, o să fac să aibă loc – şi să nu-mi stea vreun fatalist din ăsta în cale. Aşa că, imaginaţi-vă cât de surprins am fost când mi-am dat seama că, pentru ca vindecările să vină foarte repede, trebuia să mă dau la o parte din drum şi să nu mai îndrum atâta. Să fac un pas în spate şi să las o putere superioară să îndrume. Cine spune asta? mă gândeam eu. Nu se poate să spun eu aşa ceva.
Dar chiar aşa era. Nu numai că energia ştia unde să meargă, fără nici cele mai subtile instrucţiuni din partea mea, dar cu cât îmi scoteam mai mult atenţia din toată imaginea, cu atât era mai puternică reacţia. Unele dintre cele mai mari vindecări au avut loc pe când eu mă gândeam la lista mea de cumpărături. Ce îndrăzneală!
Primeşte, nu trimite.
Cine a spus asta? am întrebat eu, căutând în cotloanele minţii mele, ca şi cum aş fi putut să văd ceva acolo. Nu sunt omul potrivit pentru genul ăsta de sfaturi. Ego-ul meu încă îşi mai lingea rănile după “dă-te la o parte din drum şi lasă o putere superioară să îndrume”. Cum să aduc aceste vindecări pentru oameni, dacă nu le trimit?
Primeşte, nu trimite.
Te-am auzit de prima dată. Acum răspunde-mi la întrebare, a venit replica mea mentală.
Tăcere.
(Tăcerea mi se pare chiar enervantă, uneori.)
Am intrat să lucrez cu următorul pacient. Sperând că nu-i făceam niciun deserviciu şi recunoscător că nu putea să citească ezitarea şi nesiguranţa conceptuală din mintea mea, am început, cu palmele deschise, la picioarele ei. Primeam de la pacient prin mâini. Primeam din cer, prin creştetul capului. Era ceva iubitor, plin de umilinţă şi tulburător. Mă simţeam ciudat. Apoi, am văzut cum pacienta începe să răspundă. Şi am simţit că aşa trebuia să fie.
În acel moment, am adoptat cu adevărat conceptul cu care cochetasem tot timpul, dar pe care nu îl înţelesesem pe deplin: nu eu sunt vindecătorul; numai Dumnezeu este vindecătorul şi, dintr-un motiv sau altul, fie că sunt un catalizator sau un vas, un amplificator sau un intensificator – alegeţi ce cuvânt vă place – sunt invitat şi eu în încăpere.
Şedinţa s-a terminat. Pacienta văzuse aceleaşi culori spectaculoase şi auzise aceleaşi tonuri rafinate pe care le văd şi le aud şi ceilalţi pacienţi. Şi ea văzuse doi dintre îngerii despre care mi se spunea în mod frecvent că erau prezenţi în timpul procesului de vindecare. Problema ei – un amestec de sindromul oboselii cronice, fibromialgie şi colită – avea să dispară după această şedinţă. Deşi nu era o afecţiune care să-i pună viaţa în pericol, în condusese viaţa în ultimii opt ani. S-a ridicat de pe masă şi a spus, “Mulţumesc!”.
Am răspuns, “Nu-mi mulţumi mie. N-am făcut-o eu.”. Ea a spus, “Bineînţeles că tu ai făcut-o”, fără să înţeleagă. “Nu s-ar fi întâmplat dacă nu ţi-ai fi ţinut mâinile deasupra mea.”.
M-am gândit că, poate, persoana aceea care stătea acolo, pe norişor, nu făcuse chiar aşa o mare greşeală. Poate că fusesem ales pentru darul acesta, pentru că nu port robă şi turban, nu atârn tapiserii şi nu ard tămâie, nu merg desculţ şi nu mănânc noroi din castronaşe, cu beţele. Poate că era pentru că sunt accesibil şi pentru că vorbesc în termeni relativ simpli. Sau, poate, pentru abilitatea mea de a inventa moduri simple şi prostuţe de a explica lucruri pe care şi eu abia încep să le înţeleg.
“Uite cum stă treaba”, i-am explicat eu, căutând o analogie simplă pentru o tânără al cărei concept de sincronicitate spirituală era că Melrose Place este atât numele străzii pe care aveam cabinetul în Los Angeles, cât şi numele serialului ei preferat. “E ca şi cum tocmai ai fi băut o minunată ciocolată caldă… şi i-ai mulţumi paiului.”.
A râs.
Cred că am înţeles amândoi.
Eric Pearl a apărut la televiziunea naţională, în emisiuni cum ar fi The Leeza Show, Sally Jessy Raphael, The Other Side şi altele. Vindecările pacienţilor săi au fost documentate în şase cărţi până acum: Ciocolată caldă pentru un suflet mistic [Hot Chocolate for the Mystical Soul], Supă de pui pentru un suflet vindecat prin metode alternative [Chicken Soup for the Alternatively Healed Soul], Încă o cană de ciocolată caldă pentru un suflet mistic [More Hot Chocolate for the Mystical Soul], Ciocolată caldă pentru un suflet mistic de adolescent [Hot Chocolate for the Mystical Teenage Soul], Eşti pregătit pentru o minune cu îngeri? [Are You Ready for a Miracle with Angels?], precum şi în cartea lui Eric, Reconectarea: Vindecă-i pe alţii, vindecă-te pe tine. (Editura For You).
Eric Pearl
